La colțu' străzii


Scrie un comentariu

Unde sunt jurnaliștii care au refuzat serviciile?

Cazul Turcescu încă se mai discută și mai stârnește reacții. A fost sau n-a fost? Nu știm sigur nici acum. Dar subiectul este important pentru jurnaliști, tocmai pentru că e despre ei. Deci va mai dura până să se stingă. Nu am văzut însă, până acum, o întrebare firească: unde sunt jurnaliștii care au refuzat serviciile?

Știm că toate structurile cu epoleți încearcă să recruteze jurnaliști din toate redacțiile, și nu de ieri, de azi, ci de douăzeci de ani. Teoretic, majoritatea jurnaliștilor sunt curați. E nerezonabil să credem că toate tentativele de recrutare au succes. Dimpotrivă, privind la competențele ofițerilor, pare că destul de multe ratează. Deci este de așteptat ca un număr destul de mare de jurnaliști să fie abordați pentru recrutare și să spună nu. Unde sunt aceștia? Eu azi am auzit de primul, Daniel Befu ne povestește cum a fost recrutat acum câțiva ani, pe când era în redacția Gândul.

Periodic se învârtoșează mândria breslei jurnaliștilor și auzim cereri de deconspirare a agenților din redacții, discuții despre coduri deontologice și tot așa. Dar dacă știm că există agenți în redacții, cum se face că de atâta amar de vreme atâția jurnaliști pricepuți nu au reușit să demaște decât doi (vorbim de agenți pe stil nou, nu de informatorii fostei Securități). Ba chiar și ăștia doi sunt cu cântec. Unul e Zaschievici, fost la Jurnalul Național, într-un scenariu ce pare ireal în care jurnalistul-infractor a devenit politician conservator, iar agentul acoperit a ajuns redactor adjunct. Al doilea e Turcescu, care l-a auzit pe Dumnezeu și și-a pus cenușă-n cap, sau cam așa ceva.

Dar să revenim la întrebarea de fond: știm că serviciile se preocupă să aibă măcar un agent în fiecare redacție, de două decenii. Însă până acum am auzit de un singur caz de jurnalist care să refuze oferta și să iasă public să spună acest lucru. Asta înseamnă fie că breasla suferă de lașitate cronică, fie că e extrem de permeabilă la oferte de colaborare. În ambele situații, publicul pierde.


6 comentarii

Trăieşte fiecare clipă! Cât a costat minutul de publicitate la înmormântarea Mădălinei Manole?

Arătăm cu degetul jurnalişti acţionând fără etică profesională, dar nimeni nu  se uită şi în pauza publicitară. De ce nu se blamează şi beneficiarii de vizibilitate obţinută imoral? Sunt la fel de vinovaţi.

Mai multe organizaţii media au condamnat cu fermitate „modul agresiv, iresponsabil şi lipsit de deontologie în care unele medii româneşti au tratat cazul morţii cântăreţei Mădălina Manole”. Dincolo de deontologie, pentru pornografie există legi însă filmarea unui sicriu coborând în groapă poate fi uneori o invadare a intimităţii mai brutală decât difuzarea unor scene de sex. Iar din punctul meu de vedere, un reporter care îi bagă microfonul în dinţi unui om care-şi jeleşte fiica ar trebui încadrat direct la ultraj contra bunelor moravuri. N-am nicio milă pentru astfel de hiene de presă. Iar aşa cum plimbarea mortului pe bulevard şi jelirea în public sunt ilegale, aşa ar trebui să fie ilegală şi  indecenţa plimbării sicriului în spaţiul public audio-vizual. Însă e treaba jurnaliştilor cui dau legitimaţie de presă şi cum îşi autoreglează breasla.

Continuă lectura


10 comentarii

Puţină RELEVANŢĂ se poate? Mulţumesc frumos!

Scrieţi despre actualitate nu ca şi cum aveţi sute de giga disponibili pe serverele site-ului vostru, ci închipuindu-vă că vă faceţi meseria acum o sută de ani – hârtia e scumpă, tiparul se produce anevoios şi aveţi doar 8 pagini la dispoziţie ca să povestiţi ce-i mai important în ţară şi-n lume!

Un simptom

Prima oară când mi s-a ridicat o sprânceană a stupoare, a fost la summitul NATO ţinut la Bucureşti acum aproape doi ani. Desigur, de banala consternare în faţa televizorului am mai avut parte oho, îndeajuns cât ai zice becali, elodia, teo, ş.a. Dar atunci, cu ocazia acelui eveniment de importanţă globală, cu implicaţii la nivel internaţional (vezi şi ce-a urmat apoi, la câteva luni prin atacul militar al Rusiei împotriva Georgiei), mi s-a definit exact, pentru prima oară, acuta senzaţie de irelevant faţă de  televiziunile româneşti (cu pretenţii). Atâta înţelegeau ele. În toiul acelui eveniment major, reportajele de pe televiziunile noastre se ocupau de îmbrăcămintea şi pantofii primelor doamne aflate la Bucureşti, de plimbările doamnelor pe la Muzeul Satului urmărind să pescuiască orice mic comentariu al acestora faţă de capitala României. Paparazzi.

Zero. Procentul subunitar de după virgulă: 0.13%

Între timp, Continuă lectura


4 comentarii

Vorbe Grele in varianta PDL

Compania la care lucrez are o incapere speciala pentru izolarea nefericitilor ce nu au reusit inca sa renunte la ficiul fumatului, in randul carora recunosc fara nici un fel de mandrie ca ma numar. Tot acolo in cele cateva minute necesare satisfacerii viciului am ocazia de a face o rapida revista a presei pe care altfel nu as citi-o niciodata: Click, Cancan, Libertatea si alte asemenea.

Ieri am observat o noua aparitie ce mi-a atras atentia din prima clipa printr-un articol despre care pana am ajuns pe la jumatate am crezut ca este scris de…Vasile Blaga! Pana la urma m-am lamurit ca nu era opera dansului ci era despre niste afirmatii ale respectivului politician. Am continuat sa studiez publicatia si pentru alte cateva minute am crezut ca am descoperit oficiosul PDL. Cu multi ani in urma mai citeam intamplator „Dreptatea”, „Viitorul” sau „Azi” si mi se parea foarte interesant ca cineva in ziua de astazi sa incerce sa reinvie presa de partid.

In cele din urma am gasit pagina de inceput, descoperind un nume de ziar ce nu imi era necunoscut, alaturi de un editorialist cunoscut si el – doamna Tia Serbanescu, si o mentiune ciudata: „Cotidian national GRATUIT”!

Continuă lectura


6 comentarii

Responsabilitatea socială corporatistă în publicitatea tv

Un sicriu deschis filmat nonstop din toate poziţiile. Un monolog fad încearcă acumularea suspansului. LIVE, previzibil şi grotesc, Nikita sare din sicriu. Urmează un bla, bla, bla pe un ton exultat că Nikita nu a murit, apoi ecranul se înroşeste cu reclama celor de la Vodafone, care termină apoteotic … „Trăieşte fiecare clipă!”. Dar am mai scris despre campania CSR „Nikita trăieşte fiecare clipă!” sponsorizată de Vodafone România. Revin cu veşti bune! Mai întâi, un preambul necesar.

Follow the money

Înţeleg goana bezmetică după rating până la un anumit punct. Dar s-a uitat scopul în sine. Avizi după audienţe,  „jurnaliştii” în cauză fac compromis după compromis pentru a atrage telespectatori. Însă un compromis presupune că există şi un dezavantaj, un preţ plătit pentru ignorarea deontologiei. Or, ei sunt promovaţi mai abitir şi obţin mai mult spaţiu de emisie pentru spectacolele lor kitch. Jurnaliştii fără ghilimele, profesioniştii aparent n-au nicio şansă. „Calitatea” plictiseşte. Grotescul vinde.

Şi ajungem la bani. Oare grotescul chiar vinde ceva, orice? De unde vin banii pe această vânzare reuşită? Evident, din pauza publicitară.

Nu inţeleg cum clienţi gen Unilever, Vodafone, BRD, Pepsi, Danone, L’Oreal, CEC, Orange, Coca-Cola, Procter&Gamble,  etc. acceptă să plătească pentru a avea vizibilitate lângă travestitul Naomi, emo-bătăuşa Nikita, eleva porno, patologicul OgicăLăzăruş – etern căutătorul Elodiei, puşcăriaşul Tolea, pompierul porno, Continuă lectura


9 comentarii

Ce naiba înseamnă „quality” la presa scrisă?

Citesc la Petrişor Obae că Jurnalul naţional a pierdut prima poziţie, după vânzări, între ziarele quality, fiind depăşit de Adevărul. Comănescu nuanţează, “Adevărul” preia poziţia de lider al segmentului “altceva-decât-tabloide-sport-şi-gratuite”, deşi în acelaşi enunţ face şi referirea la „quality„. Am citat două surse cât se poate de serioase de analize media şi în general discuţia se plasează cam pe aici.

Acum stau şi mă întreb: lumea asta care vorbeşte serios de quality a citit vreodată Jurnalul Naţional sau Adevărul? Mai ales primul, e un fel de Expres Magazin de pe vremuri, asezonat cu opiniile unor Cristoiu, Stan-laptop, Tucă şi alţi exaltaţi. Nici Adevărul nu-i departe. Mai mult poze decât text, nu înţelegi care-i ştirea şi care-i opinia autorului, atunci când sunt doar ştiri sunt evident preluate de pe fluxurile agenţiilor de presă, practica reportajului e pe moarte, acum prin reportaj se înţelege o ciorbă lungă gen ştirile ProTV, anchetele se limitează la dosare plasate de diversele tabere securiste ce le deţin, mondenul e principalul subiect, urmat de sport şi la mare distanţă găsim, spre exemplu, Europa. Analizele lipsesc cu desăvârşire, sunt înlocuite de articole de opinie ale unor autori care se cred pricepuţi la orice şi mai ales cred că opinia lor ţine loc de surse, de argumente şi de raţiune.

Până la urmă, unde nu începe quality în presa scrisă? E suficient să nu mai fie ţâţe goale pe prima pagină şi gata, a dat calitatea peste noi? Vai, doamne, ce jos ne-au ajuns standardele!


7 comentarii

Presa între principii şi ciutaci

Am plecat cu discuţia de la Parlament şi am ajuns, nu ştiu cine ne-a deturnat, la presă. Printr-o coincidenţă, după ce brεb a adus vorba de CTP, am ajuns şi eu la o zicere de-a lui, pe un drum întortocheat al blgoruilor.

Mai întâi, m-am bucurat să văd că e viaţă pe blogul lui Cristi Pârvan, care a ieşit din letergie cu o observaţie la obiect despre nebunii de serviciu. De aici am mai făcut un pas şi am ajuns pentru prima dată pe blogul lui Bogdan Pitaru, un loc unde se scrie bine şi e probabil doar vina mea că nu auzisem de el. Bogdan pune punctul pe i şi nu se fereşte să scrie despre flegmele care fac rating, plecând de la cazul Becali (Ioan). Deşi nu sunt amator de sport, auzisem şi văzusem înregistrarea secvenţei Becali-Terzian, ca toată lumea cât de cât informată, că nu avem cum să scăpăm de ei.

De la Bogdan, iţele blogo-presei se duc în trei direcţii (staţi liniştiţi, că se vor întâlni). Prima e spre starostele CTP, a cărui vorbă o preiau via Bogdan: “Va mai fi invitat d. Ioan Becali la Sport.ro după cele întâmplate? Nu risc un nu.” Trecut prin toate, CTP-ul ştie că nevoia de rating e mai mare ca tăria oricărui principiu.

Tot de la Bogdan, am ajuns şi la zbuciumul lui Tolontan, ziarist talentat şi blogger de succes, la care urmăresc de ceva vreme cum încearcă să se împartă între nemiloşii indici de audienţă , deontologia profesională, conştiinţa proprie şi interesul trustului pentru care lucrează. Am suspectat mereu că Tolontan scrie pe blog ca să-şi liniştească într-un fel conştiinţa, pentru că ştie că e unul dintre cei care contribuie zi de zi la tabloidizarea presei. Din sinceritatea şi patima cu care scrie i se trage probabil şi succesul.

În fine, tot de la Bogdan, al treilea drum duce la Ciutacu, un succes răsunător al blogosferei, dar şi al otelevizării (adică transformarea televiziunilor în OTV, tocmai am inventat cuvântul ăsta, dacă nu l-o fi folosit cineva înainte). Ciutacu nu pierde ocazia să-l băcălărească niţel pe Tolontan, ca să-i aducă aminte că tot în mizeria breslei trăieşte şi scrie în continuare.

Ca să mă ţin de cuvânt, cele trei drumuri se întâlnesc undeva, adică în articolul ăsta pe care îl scrie unul ce este doar consumator de presă. Din postura de cititor constat şi eu un declin vertiginos al calităţii presei. Pare-se că ziariştii au cam uitat de orice alte criterii decât cifrele de la vânzări şi că marketingul e la putere şi atunci produsul tinde să fie pe gustul celor mai mulţi, iar cei mai mulţi nu sunt niciodată cei mai educaţi, cei mai politicoşi, cei mai civilizaţi, cei mai sensibili şi nici măcar cei mai inteligenţi, ba dimpotrivă.

Am văzut însă şi reacţia a trei „modele de succes” (am măsurat cu acelaşi criteriu, al audienţei) ale presei româneşti. CTP-ul, cel care a păstorit cu încruntarea lui acest declin, pare resemnat precum Constantinescu în 200o că l-a învins sistemul, dar spre deosebire de Constantinescu are nişte câştiguri importante din toată treaba asta. Ajuns în această poziţie stabilă, CTP îşi permite să vorbească de principii şi să dea sfaturi pe care nu le-a urmat la vremea lui.

Tolontan, consacrat dar încă tânăr, încearcă să găsească o lumină, măcar prin efort individual. Ştie toate greşelile, ştie toate compromisurile, pleacă mereu capul la ordinul stăpânirii, dar undeva tot mai speră că va găsi un drum către o presă onestă şi cu principii.

Ultimul sosit în galeria clasicilor în viaţă, Ciutacu, e cel adaptat la mizerie, pentru că se identifică cu ea. Puţin îi pasă de principii, de morală, de respect, el vrea succes repede şi mult, măsurat probabil prin muşchi şi bani, cum doresc cei mulţi amintiţi un pic mai sus. A învăţat ciutacul nostru că pericolul vine din interior, de la CTP, Tolontan şi alţii ca ei, pentru că dacă se vor uni mai mulţi e posibil chiar să reuşească să cureţe cât de cât presa şi atunci se va nărui pe loc succesul ciutacilor. Aşa că apelează la arma cea mai bună, de câte ori scoate unul capul toarnă rapid noroiul pe el, pentru a convinge pe toţi şi pe toate că presa nu poate fi decât mocirlă şi jurnaliştii doar ciutaci.

Am tristul presentiment că peste zece ani între grei vor fi doar ciutaci şi că nimeni nu-şi va mai aminti că presa e şi altceva decât tabloid şi mizerie. Mai bine vorbim de Parlament, că acolo parcă mai avem o şansă.


2 comentarii

CTP despre hienele din presa

Discutam zilele trecute despre asemanarea dintre doua institutii esentiale ale democratiei, institutii total diferite si totusi cu o problema comuna, la fel de acuta: imaginea publica dezastruoasa, cauzata de unii reprezentanti „defecti”, care insa sunt cei mai vizibili in ticalosiile lor si care, din pacate,  nu sunt in niciun fel izolati de catre restul majoritatii. E vorba de Parlament si presa.

Cristian Tudor Popescu ia atitudine intr-un articol recent despre acesti „unii” foarte vizibili din breasla lui. CTP nu e un blogger, un spectator, un om din afara bransei iar eu cred ca merita citit punctul sau de vedere, din interior.

Mai am doua paragrafe.

Primul, pentru toti reporterii de genul „Ce-ati simtit cand ati aflat ca e mort?” sau cei care se bagau cu microfoanele si camerele inaintea apropiatilor, in cortegiul funerar. Cand „Doamne Fereste!” vor fi in aceeasi situatie, le doresc o armata de cersetori agresivi care sa-i agaseze cu astfel de intrebari nonstop. Exact asta le este conditia, de cersetori agresivi, fara nicio diferenta.

Al doilea, pentru cel scuipat in studio. Domnule, de ce l-ai invitat pe respectivul mitocan, cand stii trecutul lui, cand cunosti ce a facut altora din breasla ta si, mai ales, cand tu insusi ai fost injurat LIVE de varul sau mitocan cu acelasi nume. Ce relevanta are acest om pentru SPORT? Gestul este marlanesc si incalificabil dar TU ai stiut pe cine inviti sa se aseze cu tine la masa. Amice, te autovictimizezi degeaba, onoarea ta era deja pierduta.

***

„În articolele dure apărute în presa din Ungaria, ţiganii asasini sunt numiţi şerpi veninoşi. Oare cu ce animal ar putea fi asemuiţi jurnaliştii români care i-au băgat microfoanele până-n ochii înlăcrimaţi mamei lui Cozma, întrebând‑o: „Ce-aţi simţit? Ce simţiţi?”. Sau cei care au dat în prim-plan chipul lui Marian Cozma în coşciug, încălcând cele mai elementare reguli ale meseriei batjocorite la televizor prin cuvântul de ocară „deontologi”? De mai bine de zece ani încoace scriu şi rescriu articolul intitulat „Între hienă şi câine”. Ar trebui acum să scriu altul, cu titlul „Hienele ne dau de mâncare”.

Pentru ce josniciile acestea subumane în presă? Răspuns: pentru rating. Pentru share. Audienţă, tiraj. Adică bani. Există destui inşi care se hrănesc cu durere, cu moarte. Iar presa românească e tot mai mult cateringul lor.”  (Cristian Tudor Popescu – 16 Februarie 2009)


3 comentarii

Meseria de ziarist (DUPĂ Florian Bichir)

„Meseria de ONG-ist” este titlul primului editorial din lista propusă azi de Evenimentul Zilei. O cafea de duminică după-amiaza, un biscuite cu vanilie şi hai să mai citim presa scrisă! Asta după ce presa teve mă deprimase cu spectacolul grotesc în care moartea violentă a unui tânăr şi talentat handbalist este rost de audienţă făcută pe întrebări directe, tembele, indiscrete şi impertinent adresate celor în suferinţă. Toate cu moaca afectată şi dezafectată la finalul emisiunii, când nu-i aşa? trebuie să ne luăm „La revedere” de la telespectatori cu un zâmbet cât mai larg. În fine, emisiuni după reţeta clasică crime+sex=audienţă. Aşadar hai să ne refugiem selectiv, pe internet.

Domnul Florian Bichir ne propune un articol-generalizare de manual. Discutând în cazemata blogului despre articolul în cauză, ne-am întrebat cum ar suna editorialul înlocuind branşele astfel: ONG=ziar, oengist=ziarist, societate civilă=presă.

Să recitim articolul cu aceste mici modificări. Cum vi se pare?

Meseria de ziarist

după “Meseria de ONG-ist” – de Florian Bichir

Florian Bichir: „Ani de zile am fost convins că ziarele au un rol aparte, că sunt o componentă importantă a presei.”

E drept că termenul de presă e folosit în mod fals şi abuziv de aproape toţi analiştii. Nimeni nu ştie cu exactitate să dea un răspuns corect: cine este presa şi cu ce se ocupă ea. François Mitterand era chiar iritat de această expresie. „Păi, dacă ei sunt societatea civilă, ce înseamnă că noi, ceilalţi, suntem militari?“ spune fostul preşedinte al Franţei.

Ei bine, astăzi îmi dau seama că unele ziare există doar ca un mijloc de presiune. Iar unii dintre aceşti stimabili ziarişti sunt de profesie protestatari. Continuă lectura