La colțu' străzii

Viciu de sistem: iresponsabilitatea propriei răspunderi

3 comentarii

minciuniDacă ar fi fost maxim 80 de persoane în clubul Colectiv, probabil că aproape toți ar fi scăpat cu o sperietură și răni minore. Au fost însă acolo 500 și o singură cale de evacuare. Conform legii, organizatorii ar fi trebuit să asigure 4-5 căi de ieșire și un plan solid în caz de incendiu. Dar patronii au declarat-pe-proprie-răspundere că în clubul lor nu vin mai mult de 80 de persoane simultan. Au făcut asta pentru a avea acces la o procedură de autorizare mai simplă. Autoritățile consideră că și-au făcut datoria pentru că la dosar există declarația-pe-proprie-răspundere. Dar ce mai e răspunderea în țara asta? În chestiunile critice, măcar prin sondaj, cineva trebuie să meargă în teren să verifice că declarația corespunde cu faptele.

Ne lovim des de declarațiile-pe-proprie-răspundere, mai ales în relația cu autoritățile. Sunt și numeroase firme care includ astfel de declarații în procedurile interne. Este un mijloc comod de a trece răspunderea legală către altcineva, în cazul unor probleme. De regulă, declarația o face cel ce solicită ceva sau întreprinde o acțiune și prin ea își asumă consecințele legale ale acțiunii. Introdusă inițial pentru a iuți unele procese birocratice simple, declarația s-a generalizat și funcționarii se folosesc de ea pentru a-și justifica propria inacțiune. Dar ce valoare mai are răspunderea declarată în România?

Acum câțiva ani, am făcut controlul-medical-obligatoriu-de-medicina-muncii, o altă formă fără fond, la un cunoscut furnizor de servicii medicale din București, cu care avea contract angajatorul meu. Între altele, am trecut un test psihologic și am declarat-pe-proprie-răspundere că nu sufăr de afecțiuni psihiatrice. Mă întreb și acum, ce valoare legală ar avea declarația mea, dacă chiar aș avea ceva boli din acest spectru? Eu ca eu, nu pot să stric mare lucru, dar așa a declarat și șoferul. Dacă prin absurd șoferul are o criză la volan, cine poartă responsabilitatea legală?

În orice dosar de licitație publică apare cel puțin o declarație-pe-proprie-răspundere. Ofertantul de serivii sau solicitantul de granturi declară că nu e în conflict de interese, că nu are datorii, că e eligibil și câte și mai câte. Au depus astfel de declarații și cei onești și cei mai puțin cinstiți. Pe aceștia din urmă, din când în când îi mai verifică DNA și află de comisioanele plătite politicienilor ce le-au facilitat câștigarea contractului. Dar până să fie prinși, răspunderea declarată rămâne o vorbă goală.

Avem și o lege a răspunderii ministeriale. Până acum, cel mai des sunt folosite articolele care oferă imunitatea miniștrilor în fața urmăririi penale. Guvernul însuși își angajează răspunderea. Spre exemplu, în 2010, Guvernul Boc și-a angajat răspunderea pe legea educației naționale. După câteva săptămâni, Curtea Constituțională a invalidat legea, dar guvernul a rămas cu răspunderea intactă. În 2013, Guvernul Ponta și-a angajat și el răspunderea, pe o lege privind restituirea proprietăților. Ulterior, a modificat legea de câteva ori prin ordonanță de urgență și nici așa nu a fost pusă în aplicare. Sunt doar două exemple despre ce crede executivul despre răspundere.

Acestea este contextul: de la vlădică la opincă îți poți declara și angaja răspunderea în fel și chip, fără consecințe, indiferent de ce se întâmplă. Răspunderea a fost transformată într-o vorbă goală scrisă pe documentul numit pompos declarație-pe-propria-răspundere. În acest context, majoritatea instituțiilor publice nu au niciun fel de procedură pentru a verifica la fața locului, măcar prin sondaj, dacă răspunderea declarată are acoperire în realitate. Se mulțumesc să aibă acoperire legală prin hârtii și atât.

Aici ar trebui să apară diferența între liderii și politicienii de duzină și cei cu viziune. Nu e rezonabil să le cerem funcționarilor de execuție să facă mai mult decât să aplice procedura. Dar șefii de instituții, miniștri, secretari și sub-secretari de stat, directori ai unor agenții sau direcții în ministere, primari, toți aceștia au datoria să înțeleagă pericolele și să acționeze preventiv. Dacă nu altfel, măcar schimbând procedura. Aceasta ar fi responsabilitatea lor principală. Ei însă rămân reactivi, acționând doar după incident; uneori incidentul înseamnă moartea a 30 de oameni. Ciudat, responsabilitatea liderilor rămâne intactă. Poate că e timpul să îi întrebăm mai vehement despre iresponsabilitatea lor.

3 gânduri despre „Viciu de sistem: iresponsabilitatea propriei răspunderi

  1. Ovidiu: dar nici nu este nevoie de control prin sondaj: cineva de la primarie putea sa-si foloseasca un pic creierul si sa vada pe internet ce se mai organizeaza prin sectorul lor. Daca vede ca se organzizeaza concert rock la o sala cu doar 80 de locuri, nu i se aprinde niciun beculet? Desigur, acest angajat este aparat de Piedone care spune ca nu puteau sa verifice cluburile de noapte pe motiv ca angajatii primariei au program doar pana la 16.30.

  2. Nu declaratiile pe proprie raspundere sunt problema, ci lipsa consecintelor pentru declaratii false. Nu trebuie scoase, ci doar verificate prin sondaj si penalizati cei prinsi cu falsurile.

  3. De acord. Declaratia pe propria raspundere este un mecanism util si necesar, perfect normal intr-o lume civilizata, dar este important sa fie sustinut de un cadru legal care sa includa pedepse aspre pentru declaratii incorecte, si mai este important ca acele pedepse sa se si aplice. Doar asa se poate responsabiliza populatia.

Spune-ţi părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.