La colțu' străzii

Noul an universitar: repere concrete

12 comentarii

Noul an universitar a început parcă pe ascuns, umbrit de evenimente sociale şi politice interne şi internaţionale: Roşia Montană, demiterea unor şefi DNA, shutdown-ul guvernului SUA sunt eveniment pe drept mai de public.

Între toate temele care conturează agenda discursului public, educaţia a rămas fiica oropsită: după scandalul cu BACul (deja o obişnuinţă se pare), s-a aşernut o linişte prăfuită în care răsare din când în când câte un fir timid cum ar fi o ştire despre un posibil (nou) plagiat al lui Ponta, subiect de altfel deja saturat şi plictisitor pentru publicul larg, deci fără potenţial de rating.

Ca să mai scot deci subiectul din amorţeală, iată câteva repere de început de an, pentru mediul academic: 

În primul rând, situaţia curentă: Majoritatea universităţilor din ţară sunt la limită economic, unele încep încetişor să se scufunde. Problema e mai redusă la universităţile din centrele mari (Bucureşti, Cluj, Iaşi) dar în rest se operează la limită sau în pierdere.

Cauze

Probabil se poate face o listă lungă de cauze. Criza economică, alocarea bugetară redusă, cheltuielile puţin judicioase din instituţii.

Însă una din cauzele care apare în toate discuţiile cu colegi din diferite centre universitare este finanţarea per capita, care cuplată cu reducerea numărului de absolvenţi de liceu (pentru al doilea an consecutiv) a dus la subfinanţarea universităţilor.

Contrar aparenţelor, majoritatea universităţilor sunt finanţate în proporţia cea mai mare de la buget, nu din taxele directe sau din proiecte. Alocarea bugetară (pentru un student) este semnificativ mai mare decât taxa plătit de un student nebugetar, iar numărul studenţilor la taxă scade vertiginos. Sunt deja cazuri în care nici nu se ocupă toate locurile la buget şi asta nu doar pentru anul I ci şi la trecerea în an mai mare (sunt studenţi care renunţă sau nu au suficiente credite să promoveze anul).

Efecte

  • Tăieri de cheltuieli, restrângeri pe domenii. 

Unele efecte care se resimt din acest an sunt tăierile. Se taie de exemplu total sau parţial plata orelor prestate în regim suplimentar (“plata cu ora”). La fel în anumite instituţii se taie din salariile personalului TESA. Tăierea salariilor – şi aşa destul de reduse – nu va motiva nicidecum personalul să fie mai productiv, fie că vorbim de cadre didactice, fie că vorbim de biroul IT sau contabilitate. Pe de altă parte o parte din sisteme sunt de factura antică şi foarte puţin se pune problema informatizării şi eficientizării proceselor administrative.

Se pune tot mai des şi mai imperativ problema închiderii unor specializări ceea ce s-ar putea să fie singurul efect pozitiv: dacă trecem pe lângă impactul direct al celor care-şi pierd locul de muncă, este totuşi cazul să vorbim de eficienţă la nivel de domeniu de studiu (specializare), nu putem finanţa la nesfârşit ceea ce pierd unii din ceea ce câştigă alţii.

  • Scade calitatea educaţiei

Conducerea ministerului şi a universităţilor adoră să vorbească despre calitate. Este o adevărata disonanţă cognitivă uneori, în momenul când în aceaşi frază se vorbeşte despre “mărirea grupelor de studenţi” şi de “respectarea standardelor de calitate”.

Dar să luăm pe rând câteva din măsurile luate de universităţi în acest an:

    • cresc grupele: constant, de câţiva ani, grupele au tot crescut. Uitaţi de recomandările pedagogice cu 15 – 20 de studenţi în grupă, noul model i-ar înghesui pe toţi deodată în numele economiei. În prezent nu am nici o grupă sub 30, cele mai multe fiind de 40 – 45. Şi în multe cazuri în laboratoare nici nu sunt suficiente calculatoare… Imaginaţi-vă cum e să încercaţi să rezolvaţi aplicaţii informatice cu 40 de tineri de 19 ani, majoritatea cu interese diverse şi care ar trebui motivaţi, corectaţi, coordonaţi etc. Care credeţi că este efectul?
    •  cresc normele: pentru cine nu ştie, un cadru didactic are activităţi de predare şi evaluare, activităţi de învăţare / pregătire, activităţi administrative şi activităţi de cercetare. Norma didactică este modalitatea de a organiza câte ore s-ar putea ţine într-un anumit post pentru a fi toate activităţile la un nivel calitativ acceptabil. Ca şi în cazul grupelor de studenţi, normele au devenit tot mai încărcate, unele ajungând să se dubleze. Remunerarea e bineînţeles aceeaşi (sau mai mică). Această măsură are şi un alt efect – cadrele didactice trebuie să se reorganizeze şi să se reprofileze (uneori) din mers. Pe şleau – ţi se bagă în post ce mai e liber, dacă nu ştii n-ai decât să înveţi.
    • crește dependența față de studenți ceea ce duce la o formă de șantj tacit. Din păcate, studenţii (cu excepţiile de rigoare) sunt tipici pentru societatea românească: încă nu au ieşit din abordarea efortului minim. Dacă privim educaţia ca o piaţă de desfacere, cererea clienţilor este mai mult pentru note şi diplome, nu pentru educaţie.

Aşa că dacă studenții au probleme cu promovarea sau chiar dacă sunt mai nemulțumiți de prea-multa exigență (sic!), se transferă la alte universităţi, fie de stat, fie private, cu bani cu tot. Asta este frica majoră a unei majorități impresionante a angajaților din universități. De la rectori până la secretari, toată lumea plânge la unison de mila proprie: “e pâinea noastră în joc”, spun ei, nu putem fi prea duri, prea exigenți.

Disperarea atinge cote nebănuite: la universitatea la care predau s-a organizat – după începutul anului – sesiune extraordinară de examene de restanţă, după ce abia în septembrie s-a desfăşurat sesiune de restanţe obişnuită. Mai mult, s-a ajuns în situaţia să fie sunaţi studenţii personal să vină la examene, sau să mergem să examinăm câte un student rătăcit care nu a putut (sărmanul) să ajungă în ziua programată.

  • scade nivelul de cercetare

Dacă până acum ne plângeam că în România este slabă cercetarea ştiinţifică (există şi excepţii, evident), să încercăm să ne imaginăm ce activităţi de cercetare vor mai putea desfăşura profesorii acum că au grupe şi norme dublate. Dacă într-o perioadă se începuse – chiar în universităţile mici – să se discute tot mai mult de cercetare, să se facă schimb organizat de idei (ex. făceam prezentări în şedinţe cu ce s-a mai lucrat) şi să se caute inclusiv stimulente finaciare, totul a fost dat uitării sub ameninţare economică.

Concluzie

În noul an universitar, universităţile tac şi fac… prostii. Ascunse de ochii lumii, plasate în coada clasamentului interesului public, universităţile încearcă să reziste crizei prin singurele măsuri pe care şi le pot imagina oamenii care le conduc: măsuri cantitative. Mai puţini bani, mai multe ore şi studenţi per profesor este poate corect economic, dar aduce o lovitură puternică speranţei că undeva, cândva chiar vom încerca să facem calitate, nu doar să vorbim despre asta.

12 gânduri despre „Noul an universitar: repere concrete

  1. In Romania sunt universitati de stat in Bucuresti, Alba Iulia, Arad, Bacau, Baia Mare, Brasov, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Oradea, Petrosani, Pitesti, Ploiesti, Resita, Sibiu, Suceava, Targoviste, Targu Jiu, Targu Mures, Timisoara. Adica in 21 de judete din 40, plus Bucuresti. Aceasta dispersare a fondurilor are cu siguranta efecte majore asupra salariilor si a calitatii, pana sa ajungem sa vb despre finantarea per capita. Intru de ex pe site-ul Universitatii Constantin Brancusi din Tg Jiu si gasesc Facultatea de Educatie Fizica, Litere si Kinetoterapie. Tot respectul, dar seamana a Frankenstein incropit din ce s-a putut strange [Disclaimer: eu sunt din Iasi si deci nu-s chiar impartial].

    In alta ordine de idei, e ciudat ca iubitorii statului de drept capitalist sa resping finantarea per capita, altminteri un principiu de bun simt capitalist, atunci cand ii atinge la buzunar. Pardon, la calitate.

    Cu stima,
    Marian Mutu

  2. @Marian Mutu:

    Cu toate ca lucrez la una din universitatile mici, sunt complet de acord ca avem prea multe universitati in Romania. Nu neg asta si am si sustinut in articol ca inchiderea unor specializari ar putea fi benefica. Ba chiar inchiderea completa a unor universitati.

    Evident ca foarte putina lume ar accepta asa ceva – ma uit de exemplu in Alba Iulia cat investesc autoritatile locale in Universitate, cate fonduri atrage si Universitatea (de exemplu pe proiecte de reamenajare de spatii in zona istorica) si asa mai departe.

    Mai departe insa nu inteleg doua lucruri:

    Primul ar fi ca nu inteleg de ce finantarea per capita ar fi buna ca principiu. Ma gandesc ca finantarea asta a fost gandita asa: daca o universitate atrage studenti, inseama ca are capacitate, ca atrage (ofera o anumita calitate) si o finantam – in functie de cati studenti atrage pentru ca resursele necesare sunt proportionale (partial). Problema e ca se presupune aici ca studentii vor sa invete. Si poate asta functioneaza prin alte parti, dar la noi nu prea. Si am auzit asta si de la multi din preuniversitar – pana si parintii elevilor merg la director cu pretentii, ca daca nu are copilul medie mai mare il muta la alta scoala…
    Ma intreb si eu – fara pretentii de a fi expert in acest domeniu – de ce sa nu finantam o instituie pe rezultatele obtinute de oamenii de acolo, nu pe simpla lor prezenta?
    Care sa fie criteriile nu stiu – pot fi de la articole in reviste recunoscute pana la premii luate de echipa de baschet. Orice rezultat care poate fi exprimat, ar trebui sa fie finantat. Asa poate ca o parte din universitati se vor focaliza pe anumite nise, nu va mai face toata lumea stiinte economice si automatizari.

    A doua chestiune este ca nu mi-e foarte clara aluzia din incheiere.
    Credeti ca totul este o frustrare financiara? Ca mi s-a redus salariul si m-am „suparat”? Sunteti convins ca nu mai exista nimeni interesat de altceva decat propriul buzunar?

  3. Finanțarea per capita este o idee bună doar dacă este însoțită de asigurarea eficientă calității. După ce am stabilit riguros că o universitate (sau o specializare într-o universitate) îndeplinește un standard, inclusiv în ceea ce privește evaluarea, devine eligibilă pentru finanțare. Așa este croit teoretic actualul sistem. Însă asigurarea calității nu funcționează.

    Nu știu cum ar putea fi definită o finanțare bazată pe rezultate. Să nu uităm că principalul scop al majorității universităților este unul de educare, nu de cercetare. Deci ar trebui ca principalul criteriu să vină din această zone, al rezultatelor studenților. Și așa ajungem iar la evaluare și la asigurarea calității.

    Vorbind de evaluare, am o curiozitate: Ciprian, câți ai picat?

  4. Pingback: Studenție prin chirie. Prin Olanda | La colţu' străzii

  5. @Ovidiu:

    Principalul scop al universitatilor ar trebui sa fie cercetarea. Studentii invata cel mai bine daca sunt implicati in proiecte serioase. Nu stiu daca e cazul sa mai facem un al doilea liceu la universitate (eventual mai specializat).

    Dar chiar si daca ne referim strict la studenti, criteriile (pe rezultat) pot viza participarile la sesiuni studentesti, pot viza participari si/sau premii la concursuri sau participarea studentilor in diferite proiecte. Alt criteriu este plasarea absolventilor pe piata muncii. Sunt inca putine, dar cred ca mai putem gasi ceva care sa scoata din calcul strategia profesorii trec pe toti (sau dau note mari) ca sa dea bine la criterii… eventual un test standardizat pe domenii care sa dea o ‘nota generica’ universitatii (desi aici creste birocratia si parca nu ar fi o idee buna).

    Pe de alta parte exista deja o evaluare a programelor de studii – acea clasificare facuta de Funeriu care avea oarecum un scop similar – sa ierarhizeze programele de studii oferite de diferite universitati dupa calitate. Aici ar trebui sa ma mai documentez, ca nu stiu criteriile dupa care s-a facut acea evaluare….

    In al treilea rand, ne putem gandi si la un mix de finantare – sa se reduca alocarea bugetara per student, dar sa permita universitatilor sa-si asigure finantarea prin rezultate de cercetare si educationale.

    Ca sa-ti raspund la ultima intrebare, eu fac doar laboratoare. Profesorul decide cine trece si cine nu. Teoretic de cele mai multe ori trebuie promovat si laboratorul, practic treaba asta e ignorata cu putine exceptii. Am avut profesor care a zis la evaluare direct ‘ii dam 6, doar nu mai venim in restanta pentru el’, referindu-se la un student care venise la maxim 1/4 din laboratoare si care nu ar fi meritat mai mult de 3.

    O alta problema e ca pe cei care nu promoveaza laboratorul nu-i primim la examen, dar pe de alta parte sunt si studenti care se retrag (si e uneori dificil de calculat care s-au retras de la bun inceput sau care au fost ‘picati’).

    Trecand peste astea, un exemplu unde se tine cont de laborator este la Informatica anul 1 (disciplina Arhitectura Sistemelor de Calcul). Aici m-am ocupat chiar si de corectarea la examenul scris. Situatia este pe scurt asa: 51 de studenti inscrisi din care 23 nu au promovat laboratorul. Estimez ca minim 6 s-au retras (n-au venit deloc, sau au venit o data).
    Putem corecta datele la 17 nepromovati din 45.
    La examenul scris au mai picat inca 6.
    Deci in prima sesiune au picat 23 din 45.
    Dintre cei 23, 12 au promovat examenul in restanta din septembrie si 2 in sesiunea extraordinara, deci la inceputul anului 2 mai raman 9 studenti cu restanta.

    Rata initiala este putin mare pentru ca e una din materiile dificile si e de profil.

    La specializarile eonomice unde fac chestiuni introductive rata initiala este de aprox 30% picati in prima sesiune.

  6. Pai hai sa vedem asa. Spitalul ia bani pe cap de pacient, ceferistul ia bani dupa numarul de calatori, instalatorul dupa numarul de tevi lipite, Oltchim dupa numarul de produse vandute. In general, mai ales in sistemul economiei de piata, cam toata lumea e platita dupa cat produce. Nu vad de ce universitatea ar fi o exceptie. Tineti cont ca finantarea pe cap de student este strict pentru activitatea de educare – pentru activitatea de cercetare banii nu vin pe cap de student, ci sunt dupa cum ii obtine fiecare cu propriile-i puteri. Asadar, strict pentru activitatea de educare, de ce e asa rau ca banii dupa numarul de de educabili? Criteriul pentru educare nu sunt lucrarile stiintifice si nici baschetul, e numarul celor educati, plus o eventuala ierarhizare a universitatilor / specializarilor in ceea ce priveste calitatea procesului educativ.

    Aparent exista o contradictie insurmontabila intre finantarea pe cap de student si asigurarea calitatii: nu poti depinde de student in acelasi timp in care esti si exigent cu el. E doar aparent. Greseala este ca se porneste de la premiza ca specializarea respectiva e musai sa existe. In realitate, cand nu poti depasi aceasta dilema inseamna ca n-ai ce studenti sa scolarizezi, si e semnul ca unitatea trebuie inchisa. Nu difera cu nimic de dilema firmei private care nu poate scoate un produs de calitate la un pret suficient de mic: daca e calitate pretul iese prea mare, daca nu e calitate nu cumpara nimeni. Nu este o conspiratie diavoleasca, este doar vantul falimentului care-ti sufla in ceafa, e doar piata te indeamna sa pui lacat la usa. Keep calm and go bankrupt, calitatea o vor face supravietitorii.

    Nu-i vorba ca acuz frustrari financiare. E vorba ca am alergie la cei care explica altora inotul in timp ce ei sunt in barca (poate ma grabesc cu judecata, dar asa e la alergie. iar fervoarea cu folosesti concepte de astea la moda in luma buna gen statul de drept mie asa-mi spune, ca esti un tanar liberal de dreapta). Justa masura a lucrurilor o percepi abia atunci cand te atinge si pe tine. Ai impresia ca legea dura a pietei e prea dura? Ok, dar poate e dura si pentru altii! Ca si atatia altii au plans ca fabrica lor e unica, ca industria lor e unica, ca activitatea lor e speciala – si nu i-a ascultat nimeni; concurentei libere cere jerfte. Poate ca e cazul sa indulcim jertfa pentru toti. Altminteri concurenta libera nu se opreste la poarta universitatii nimanui.

  7. Alta intrebare. In acelasi timp am citit un articol (stangist?) pe voxpublica, unde se bate toba cum ca principala problema e de fapt accesul la informatie si nu calitatea actului sau numirile pe pile.

    Mi se pare sinistru ca, în orice context posibil, să reiasă că problema principală a educaţiei e că funcţiile de conducere se ocupă cu pile, şi nu că accesul la educaţie s-a prăbuşit după revoluţie. Accesul deazstruos la educaţie (de toate nivelurile) al copiilor din mediile defavorizate este problema cardinală a sistemului de educaţie, de la care trebuie să plece orice discurs şi orice analiză. Orice altă problemă, inclusiv calitatea, vine abia pe locul doi.
    http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/sindicalismul-ca-lupta-pentru-functii-si-pozitie-educatie-si-cosmetizare-99113.html
    Hm?

  8. „Principalul scop al universitatilor ar trebui sa fie cercetarea. ”
    ideea asta rezuma de ce invatamantul romanesc merge prost, de la prima clasa la Master.
    stimate domn, principalul scop al universitatilor NU trebuie sa fie cecrcetarea. ci pregatirea unor oameni in anumite domenii. unde, in general, nu prea se mai inventeaza roata, ci nenorocita aia de roata trebuie mentinuta in rotatie.
    va dau cuvantul meu ca piata (industria) n-are nevoie de 500 de cercetatori in masini unelte, de exemplu. ci de maxim 10 bucati (cei mai capabili, sa speram), si de 490 buc ingineri care se pricep la nenorocitele alea de masini. o pricepere deasupra nivelului unui maistru.
    piata n-are nevoie de 1.000 de cerccetatori in medicina in fiecare an. ci de maxim 100, si 900 de doctori care sa preia carca, munca de zi cu zi cu pacientul.

    ca sa rezum, d-aia n-are ursu coada, si nu-s universitati in top 500. ca in loc sa te concentrezi pe 10 insi capabili si dispusi sa faca cercetare, vreti sa-i faceti pe toti cercetatori. si pe unii nu-i duce capu, iar pe altii pur si simplu nu-i intereseaza. iar firmele se plang ca ii invatati pe studenti SF-uri din anii 50, in loc sa le spuneti ce se mai intampla in ziua de azi prin industria cu pricina.

  9. Dracule, poate ca exprimi frustrari justificate ale industriei, dar cu top 500 o dai in bara rau de tot. Criteriile pentru top 500 si in general pentru orice astfel de clasificare sunt *exclusiv* de cercetare, respectiv numar de publicatii, citari, premii nobel etc pe cap de staff.

  10. Apoi, in ce priveste chestiunea „universitatile nu produc adecvat pentru piata muncii”, trebuie sa deosebim cat se poate de clar vina universitatii de vina pietei insisi. Universitatea poate gresi daca preda SFuri din anii 50, dar daca lucreaza cu matreial prost este in mare masura si vina pietei. Ofera salarii cat unui avocat de top si o sa ai cele mai luminate minti ale tarii imbulzindu-se sa invete sa invarta roti. In general, pe o piata libera primesti cam tot ceea ce oferi. Rahat oferi, rahat primesti, vina nu e a universitatii. Si nu e vorba de pachetul salarial in valoare absoluta, ci e vorba de comparatia relativa cu celelalte domenii. Atat timp cat piata inginerilor de masini unelte nu e mai atractiva decat cea din Vest, sau cea IT, sau cea a medicilor plecati peste hotare, sau cea a avocatilor, sau cea a buticarilor, normal ce cei mai destepti pleaca in Vest, sau fac IT, medicina, drept sau buticarie, iar masini unelte o sa studieze cei care nu intra in alta parte, carora nici dracu nu le mai poate lumina mintea. Esti in concurenta cu toate celelalte domenii. Vrei ingineri, sari cu banul, pentru 2000 de euro pe luna ma apuc eu de invatat masini unelte. Universitatile nu fac minuni.

  11. „Pai hai sa vedem asa. Spitalul ia bani pe cap de pacient, ceferistul ia bani dupa numarul de calatori, instalatorul dupa numarul de tevi lipite, Oltchim dupa numarul de produse vandute.”

    Sistemul sanitar si CFR-ul sunt tot in sectorul bugetar unde se pare ca s-a gasit relatia liniara intre numar si finantare ca solutie salvatoare (si se vede ce bine merg si astea!). La instalatori sau Oltchim cred ca ar trebui sa conteze si calitatea serviciilor/produselor, nu doar numarul lor. Nu platesc 100 de lei unui instalator care-mi strica sistemul de alimentare cu apa, doar pentru ca a pus 10m de teava…

    In plus, cred ca esti de acord ca educatia e un ‘produs’ cam pacatos. Adica Statul plateste pentru un prdus ale caror efecte vor fi vizibile peste 5 – 10 ani (asta daca nu cumva beneficiarii directi pleaca in alta parte, lasand Statul fara efectele sperate).

    „In general, mai ales in sistemul economiei de piata, cam toata lumea e platita dupa cat produce. Nu vad de ce universitatea ar fi o exceptie.”
    Din nou uiti de calitate. Sau hai sa zicem raportul calitate / pret. Nu vad cine (te) plateste sa produci ceva, cat mai mult si fara a tine cont de acel raport. Alt motiv este cel de sus – nu exista (ca pe o piata oarecare) un transfer de proprietate sau consumarea unui serviciu (transport, diagnostiv medical) care sa aiba loc in urma platii.

    „Tineti cont ca finantarea pe cap de student este strict pentru activitatea de educare – pentru activitatea de cercetare banii nu vin pe cap de student, ci sunt dupa cum ii obtine fiecare cu propriile-i puteri.”
    De fapt, cu exceptia unor programe finantate de UE , nu se mai prea finanteaza cercetarea in nici un fel. Desigur exista posilitati private in anumite domenii, dar nu peste tot. Ce propuneam eu este ca o parte din banii care se dau acum spre didactic sa mearga inspre cercetare.

    „Asadar, strict pentru activitatea de educare, de ce e asa rau ca banii dupa numarul de de educabili? Criteriul pentru educare nu sunt lucrarile stiintifice si nici baschetul, e numarul celor educati, plus o eventuala ierarhizare a universitatilor / specializarilor in ceea ce priveste calitatea procesului educativ.”
    Lucrarile stiintifice si baschetul sunt criterii pentru capacitatea unei institutii de a se organiza si de a produce calitate undeva. Erau doar niste exemple, criteriile pot fi si altele. Si daca tot facem o ierarhizare a universitatilor / specializarilor, de ce sa nu legam si finantarea de asta?

    Eu pot sa-ti spun clar ce e rau la finantare dupa numar: faptul ca oamenii nu functioneaza ca in modele teoretice si vor cauta mereu solutia cu efort minim si profit maxim. Also known as – vanzare de diplome.

    In schimb spune-mi tu mie de ce finantarea pe rezultate (ca tot facem ierarhizare, nu?) ar fi un lucru rau…

    „Aparent exista o contradictie insurmontabila intre finantarea pe cap de student si asigurarea calitatii: nu poti depinde de student in acelasi timp in care esti si exigent cu el. E doar aparent. Greseala este ca se porneste de la premiza ca specializarea respectiva e musai sa existe. In realitate, cand nu poti depasi aceasta dilema inseamna ca n-ai ce studenti sa scolarizezi, si e semnul ca unitatea trebuie inchisa. Nu difera cu nimic de dilema firmei private care nu poate scoate un produs de calitate la un pret suficient de mic: daca e calitate pretul iese prea mare, daca nu e calitate nu cumpara nimeni. Nu este o conspiratie diavoleasca, este doar vantul falimentului care-ti sufla in ceafa, e doar piata te indeamna sa pui lacat la usa. Keep calm and go bankrupt, calitatea o vor face supravietitorii.”

    Ce spui aici suna ca teoriile libertariene. Stay calm and free market solves everything.
    Eu nu cred.
    Daca s-ar inchide Alba de exemplu, cam 70% din studenti ar merge la Cluj si Sibiu. Si ar fi primiti toti cu bratele deschise.
    Si daca s-ar dubla numarul de studenti de la Cluj, cred ca mai degraba s-ar mari proportional capacitatea (cladiri, nr. de angajati) decat sa creasca concurenta. Pana la urma, ca tot faci paralele cu economia, poti sa faci bani vanzand mult si ieftin, sau putin si scump. La noi sistemul are o inertie puternica in directia mult si ieftin (prost calitativ). Inchipuie-ti ca mai demult (inainte de Funeriu), erau profi universitari cu 3 norme (!). Acum nu mai sunt, dar pe exemplul cu cresterea brusca a numarului de studenti la Cluj, s-ar ajunge in acelasi punct.
    It’s all about the money, daca singurul criteriu e numarul.

    Poate daca s-ar inchide peste 60% din universitatile din tara, s-ar simti o usoara crestere de calitate. Si insist pe ‘usoara’, pentru ca modelul ar ramane la fel.
    In plus, te asigur ca asta nu se va intampla in urmatorii 50 de ani.

    „Nu-i vorba ca acuz frustrari financiare. E vorba ca am alergie la cei care explica altora inotul in timp ce ei sunt in barca (poate ma grabesc cu judecata, dar asa e la alergie. iar fervoarea cu folosesti concepte de astea la moda in luma buna gen statul de drept mie asa-mi spune, ca esti un tanar liberal de dreapta). Justa masura a lucrurilor o percepi abia atunci cand te atinge si pe tine. Ai impresia ca legea dura a pietei e prea dura? Ok, dar poate e dura si pentru altii! Ca si atatia altii au plans ca fabrica lor e unica, ca industria lor e unica, ca activitatea lor e speciala – si nu i-a ascultat nimeni; concurentei libere cere jerfte. Poate ca e cazul sa indulcim jertfa pentru toti. Altminteri concurenta libera nu se opreste la poarta universitatii nimanui.”

    Nu acceptam lectii de la cei care sunt in barca, dar am vrea sa se schimbe barca asa… prin minune daca se poate. Poate or fi in barca si unii care vor sa-i schimbe motorul, sau care se gandesc ca daca vaslim numa’ pe-o parte nu mergem niciunde.
    Sau na, hai sa-i lasam pe cei care n-au lucrat nici o data in sistem, ca poate se pricep ei. Eu sunt deschis la orice, doar mi se pare ca ceva acum nu functioneaza. Si daca solutia e sa-mi dau eu demisia, sunt linistit – din fericire in IT e plin de joburi.

    Si da, sunt tanar liberal de… centru, care vorbeste de statul de drept de vreo 3 ani (yeah, before it was cool!).

    Si ca tot vorbesti de concurenta libera, am si eu o intrebare pe care ma incapatanez sa o pun dar la care nu-mi raspunde nimeni: cum se face ca in RO nu exista o universitate privata serioasa?

    P.S. Foarte de acord cu ce i-ai raspuns lui Dracu. Ma bucur sa vad ca totusi avem un punct comun
    P.P.S. Inca ceva in legatura cu relatia cercetare – educatie. In Elvetia de exemplu organizarea e fix invers – exista la fiecare departament un numar de grupuri de cercetare (pe domenii clare). Fiecare grup are 1 – 2 profesori care lucreaza cu 5 – 6 doctoranzi si eventual cu post-docs. Dintre doctoranzi unii lucreaza cu masteranzi. Toti acesti oameni (in afara masteranzilor de fapt), trebuie sa tina si orele – deci partea didactica si implica studentii in multe etape din proiectele lor. Mi se pare un efect educational mai mare, decat daca tragem o bariera clara intre cele doua.

  12. @Moromitic
    Pe mine m-a pierdut la „Accesul deazstruos la educaţie”.
    Nu inteleg… adica problema mare e ca nu ajung toti la scoala? Nu ca si aia care ajung, ajung degeaba?

Spune-ţi părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.