La colțu' străzii

Cum se vinde opinia în presă (1)

7 comentarii

Întrebarea din titlu mă frământă de ceva vreme. Am folosit „opinie” într-un sens mai larg: spaţiu tipărit sau de emisie, mesaje transmise, laude, denigrarea adversarilor/concurenţilor etc. Nu mă refer la cumpărarea transparentă a acestora, prin contracte de publicitate şi într-un cadru clar delimitat de restul conţinutului editorial, ci la acele opinii ce aparent şi asumat sunt libere, dar în realitatea sunt influenţate prin cumpărare. Libertatea de exprimare este un element fundamental al unei democraţii funcţionale şi cumpărarea ei este una din cele mai perverse gripări ale mecanismului democratic.

Nu am la îndemână mijloacele necesare pentru a face un studiu comprehensiv şi lămuritor în domenu. Am purces însă de ceva vreme la explorarea temei prin discuţii informale cu oameni ce s-ar putea afla la un moment dat fie în postura de „cumpărător”, fie la cea de „vânzător”. M-am asigurat cât am putut că obţin o opinie onestă şi de fiecare dată le-am spus celor cu care am vorbit că e posibil să scriu ceva pe tema asta, desigur fără nume. M-au interesat mecanisme (cum) şi personaje (cine).

Cu ceva date strânse, mă simt încrezător că pot scrie o ciornă de studiu despre cum se cumpără opinia în presă. Un lucru însemnat pe care l-am aflat este că sunt diferenţe importante între politică şi afaceri, atât ca mecanisme cât şi ca personaje. De aceea voi aborda separat cele două domenii. Voi vorbi acum despre ce se întâmplă cu opinia politică şi voi reveni mai târziu cu un articol despre presă şi afaceri. Voi scrie din perspectiva personajelor, adică a celor ce vând opinia. Voi vorbi de cointeresat, de slugarnic, de mercenar şi de asimilat şi de trepăduş (numele le-am dat eu, unele sugerate de discuţii). Încă nu intru în zona „brokerilor de tranzacţii”, una ce pare destul de bogată şi cu un rol însemnat. Reamintesc, e doar o schiţă, perfectibilă ca orice schiţă. Orice sugestii pentru îmbunătăţire sunt binevenite.

De cele mai multe ori lucrurile nu stau la piaţă, adică Cumpărătorul dă o sumă de bani şi Vânzătorul furnizează marfa – spaţiu, mesaj, opinie, cum ziceam mai sus. Nu, mecanismele sunt mai complicate şi se extind la domenii adiacente şi implică multiple tranzacţii simple, unele explicite, altele implicite. Abordarea din perspectiva personajelor îmi permite să vorbesc şi despre mecanisme pe măsură ce oamenii cheie sunt definiţi.

Să fim bine înţeleşi: nu vorbesc aici de numere. Nu ştiu câte cazuri de acest fel sunt în presă. Ştiu doar că sunt suficient de multe încât să se poată face arhetipuri. Cred că majoritatea ziariştilor sunt pur şi simplu ziarişti şi nu Vânzători de opinie, nu-mi dau seama dacă ne apropiem de o masă critică de Vânzători. Însă aşa cum se poate vedea mai jos, Vânzătorii importanţi, valoroşi, au urcat pe scara ierarhică şi acolo sus, printre cei cu putere (de imagine sau administrativă) din presă, s-ar putea să fie destui Vânzători. Dacă nici măcar nu vorbim despre ei, numărul lor va creşte şi influenţa lor va spori, cu consecinţe directe asupra calităţii presei din România. Aşa că să vorbim.

Cointeresatul. Apariţia lui a venit din adaptarea ofertei la cerere. CumpărătorulVânzătorul are nevoie de sprijin pe termen lung pentru a aveea succes în carieră, i.e. a câştiga voturi. Cineva trebuie să spună constant poporului cât de bun e CumpărătorulVânzătorul şi mai ales cât de răi sunt contracandidaţii lui. Într-un parteneriat pe termen lung a apărut natural Vânzătorul Cointeresat sau pe scurt Cointeresatul. Acesta este cineva care are ceva valoros de oferit, deci are deja o poziţie. Poate fi patronul unui mic ziar, sau un redactor-şef, sau un editor, sau un comentator de succes (deci cu cititori). Cumpărătorul îl implică în alte proiecte ale sale: îi dă acţiuni la o afacere, îi deschide uşile pentru a-şi face afaceri proprii, îl ţine la curent cu informaţii utile din sfera publică, îi face rost de contracte cu statul (de publicitate, spre exemplu, dar adesea Cointeresatul are şi alte afaceri cu statul, în alte domenii). La limită, îi asigură pur şi simplu scaunul (dacă e un redactor şef) sau îi promite un post public în caz că va ieşi Cumpărătorul victorios (în aceste cazuri Cointeresatul se suprapune cu Slugarnicul, vezi mai jos).

La schimb, Cointeresatul îi oferă Cumpărătorului tot sprijinul: spaţiu publicitar (nemarcat), articole de opinie, anchete împotriva adversarilor etc., cu folosirea intensă a Trepăduşilor. Uneori – dar nu obligatoriu – Cointeresatul şi Cumpărătorul se apropie atât de mult încât fac strategiile împreună, iar afacerea lor trece la alt nivel.

Epoca de aur a Cointeresatului pare să fi fost perioada în care proliferau ziarele mici, la care patronul coincidea cu redactorul şef şi tăia şi spânzura în redacţie. La televiziune e mai dificil de găsit Cointeresaţi şi aceştia sunt acum de găsit mai ales în provincie, gravitând pe lângă curţile Baronilor.

Slugarnicul. Un Vânzător mult mai bine adaptat la proliferarea televiziunilor mici, dar vioaie, din epoca mogulilor este Slugarnicul. Acesta trăieşte în primul rând din veniturile din presă şi are nevoie de contracte sigure pentru a-şi asigura un venit îndelustător. Să notăm şi că standardul de viaţă al Slugarnicului creşte destul de repede şi odată cu el cresc şi nevoile. Cumpărătorul Slugarnicului este aproape întotdeauna patronul, dar rareori există o înţelegere directă între ei sau măcar comenzi punctuale. Nu, nici vorbă, caracteristica distinctivă a Slugarnicului este că scrie sau spune exact ce vrea patronul să audă. În felul ăsta Slugarnicul îşi asigură postul, pentru că se face util din proprie iniţiativă şi la o adică nu se poate face o legătură directă, dovedită, la Cumpărător. Răsplata Slugarnicului vine sub forma salariului consistent şi din când în când al unor bonusuri pentru performanţă. Slugarnicul merge cu inima împăcată la renegocierea periodică a contractului, ştiind că şi-a făcut datoria şi va primi mărirea binemeritată.

Slugarnicul este cel mai adesea utilizat ca armă de atac. Nu se face să îţi lauzi patronul, aşa că nu-i rămâne decât să muşte cu ură din adversarii acestuia. În general Slugarnicul e atent la mesajele pe care trebuie să le transmită şi le ghiceşte singur. Uneori, pe căi indirecte (cineva din redacţie, producătorul etc.), Slugarnicului i se sugerează următoarea ţintă. Inevitabil, Slugarnicii şi Cointeresaţii celorlalţi sunt ţinte implicite.

Cel mai folositor Slugarnic este cel care chiar crede în ceea ce spune, pentru că au şi Slugarnicii opiniilor lor. Aşa, îi vine mai uşor să atace, pare mai natural, este mai credibil. De aceea, Slugarnicii sunt adesea recrutaţi dintre frustaţii tranziţiei, cei care au pierdut competiţia şi care îi blamează pentru asta exact pe duşmanii Cumpărătorului-patron. Cel mai de succes Slugarnic este cel care face şi rating. Dacă vinde ziarul sau ţine mulţimea cu ochii pe televizor este un Slugarnic de mare viitor, transformat în vedetă şi răsplătit pe măsură. Astfel de Slugarnici pot evolua în Cointeresaţi de succes.

Mercenarul. După cum îi spune şi numele, Mercenarul este cel mai aproape de tranzacţia clasică marfă contra bani: primeşte bani (sau alte „foloase materiale”) şi livrează conţinut, de orice fel, la comandă. Deşi aparent este cazul cel mai simplu, în realitate un Mercenar valoros este cel mai perfid Vânzător, pentru că nu are scrupule şi lucrează pentru cine dă mai mult. Nu poate fi asociat cu un Cumpărător şi asta îl face să pară independent. Lucrurile se complică şi mai tare cu un Mercenar inteligent şi talentat care în doar jumătate din cazuri lucrează la comandă, iar în celelalte face pur şi simplu jurnalism. Evident, serviciile unui astfel de Mercenar sunt mult mai scumpe.

Adesea Mercenarii sunt relativ independenţi. Colaborează cu mai multe redacţii şi lucrează ca free-lancer, ceea ce îl ajută să mărească gama de servicii oferite. În ultima vreme Mercenarii folosesc intens Internetul, unde musai au (cel puţin) un blog folosit pentru a lansa zvonuri.

Un tip particular de Mercenar este cel ce primeşte „dosare” din surse anonime şi le publică sub semnătură proprie, ca şi când ar fi o anchetă proprie. Mercenarul ştie că de obiecei dosarele vin de la Servicii, ba chiar uneori intuieşte şi de la ce parte a Serviciilor vin. Preferă să închidă ochii şi conştiinţa la aceste detalii, pentru că beneficiile sunt mai dulci.

Asimilatul. Ca să fim cinstiţi, Asimilatul nu e un Vânzător în sensul în care sunt menţionaţi cei de mai sus, pentru că el nu obţine neapărat un beneficiu material. Totuşi, Asimilatul îşi alterează opiniile pentru a obţine ceva, şi anume linişte, siguranţă, un loc de muncă călduţ. În cele mai multe situaţii este un membru de redacţie care scrie şi articole de opinie şi lucrează într-o redacţie în care majoritatea colegilor au o opinie politică clar conturată – fără a fi neapărat Vânzători la rândul lor. Iniţial, Asimilatul are o opinie contrară, dar în timp renunţă la ea pentru a evita conflictele cu colegii ce sunt supăraţi pe lipsa de unitate în viziunea Gazetei. Desigur, în unele cazuri Asimilatul este de fapt convins de colegi, dar sunt şi situaţii în care îşi maschează propriile opinii. Motivul principal pentru care menţionez Asimilatul este că el se poate transforma uşor în Cointeresat, Slugarnic sau Mercenar: în fond, a renunţat deja la propria opinie, de ce nu ar scoate şi un ban din asta?

Trepăduşii. Aşa cum probabil aţi observat, tipurile descrise mai sus au în comun că jurnalistul din spatele lor a urcat deja în carieră până la o poziţie din care să conteze. Şi-a făcut un nume şi are posibilitatea de a influenţa, fie direct, prin semnătura proprie, fie adminstrativ, folosind oamenii din subordine. Tocmai printre aceşti oameni din subordine găsim Trepăduşii, adică acei Vânzători aflaţi la începutul carierei şi care îşi construiesc conştiincios un nume, savurând feliuţe din tortul pieţei negre a opiniei de presă. Cointeresaţii se folosesc intens de ei; Slugarnicii au şi ei câţiva la îndemână; iar Mercenarii îi manipulează de câte ori au ocazia.

La rândul lor, Trepăduşii au profil de Cointeresaţi, atunci când au o parte din beneficiile şefului; de Slugarnici, atunci când fac ce cred că va fi pe placul acestuia; de Mercenari, când acţionează punctual la comandă; sau de Asimilaţi, când renunţă la opiniile proprii pentru a-şi păstra locul în colectiv. Ei nu au acces direct la Cumpărători, aşa că negociază cu şefii lor direcţi şi se raportează la aceştia.

Revin la întrebările fundamentale: câţi Vânzători sunt în presa românească? Reuşesc ei să afecteze suficient de tare conţinutul editorial încât să nu ne mai putem încrede în el? Tare mi-ar plăcea să ştiu.

Reclame

7 gânduri despre „Cum se vinde opinia în presă (1)

  1. da, draguț 🙂 eu îmi imaginam o altfel de structură: „iepurașii de câmp” care aduc informația brută din teren, reporterii/redactorii care prelucrează și pun informația în context, editorii/editorialiștii care expun părerea mijlocului de informare cu privire la informație, respectiv formatorii de opinie care analizează motivațiile și implicațiile informației asupra cetățeanului de rând… cred că tu descrii tipuri de oameni, iar eu expun funcții/poziții… ce-mi „place” este că poți găsi aproape oricare dintre tipuri în fiecare funcție/poziție…

  2. E o diferenţă de perspectivă, după cum bine zici. Eu m-am uitat la cum relaţionează cu Cumpărătorul, tu te uiţi la ce servicii oferă fiecare. Sunt şi Vânzătorii specializaţi pe diverse segmente, nu-i uşor să oferi servicii de calitate, care să imite bine veridicitatea.

  3. Vreau sa cumpar o legatura de ciutaci si doua exemplare de mirceabadea pentru prasila.Sunt animale de companie excelente in perioada de criza.Cat ziceai ca fac?

  4. Imi place jocul asta si vreau sa contribui, poate in zilele urmatoare.

    Pentru inceput, o mica erata, pentru evitarea confuziei:

    „Cointeresatul. Apariţia lui a venit din adaptarea ofertei la cerere. Vânzătorul are nevoie de sprijin pe termen lung pentru a aveea succes în carieră, i.e. a câştiga voturi. Cineva trebuie să spună constant poporului cât de bun e Vânzătorul şi mai ales cât de răi sunt contracandidaţii lui.”

    Aici vorbesti de Cumparator, nu de Vanzator. Ca sa nu derutam lumea si sa facem jocul cat mai usor de asimilat.

    @Codru Vrabie: „iepurasii de camp” ar putea fi un personaj colectiv cu potential. 🙂

  5. @turnofftheglory: ăştia-s ieftini, ia încearcă un Dan Diaconescu, vezi, te ţine punga? 😀

    @Breb: da, ai dreptate, am făcut corectura.

  6. Si ca iepurii , fiind un mediu destul de inchis , s-au corcit intre ei , putand exista variante mixte intre ei …. limita nu prea este asa de clara ….

    @ovidiu : orice om are pretul lui … ( chiar daca nu in bani … )

  7. OTV-ul reprezinta o masa mare de telespectatori,dar e ca si cum ai vorbii cu un analfabet.Nu stii cat de mult te poti bucura de aprecierea oamenilor care urmaresc DDD,dat fiind ca in general acestuia se gandesc la manele,mici si bere.Vorbesc de majoritatea,ca cine stie pe cine jignesc daca generalizez.
    Cat despre Realitatea si Antena 3,aici vorbim cu adevarat de aur.Pt. ca oamenii care se uita la trusturile lui SOV si Voiculescu voteaza si vor sa fie informati.Si voteaza destept,voteaza dupa ce isi analizeaza votul.Sa nu mai vorbim de faptul ca majoritatea ziarelor(am zis ziare,nu Libertatea) se invart in jurul acestor doua televiziuni.Deci o legatura de ciutaci chiar cantareste ceva.

Spune-ţi părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s