La colțu' străzii

Avem nevoie de Parlament

4 comentarii

O reclamă la Academia Caţavencu promovată insistent de Realitatea TV vorbeşte despre „costul” Parlamentului – vreo şase milioane de euro – sau cum pot fi acestea transformate în diverse proiecte sau pomeni sociale. Deunăzi, citeam în Evenimentul Zilei că bugetul Parlamentului a devenit termen de comparaţie pentru bugetele ministerelor (mă rog, e doar un pretext pentru un atac la Udrea, noua obsesie a masculilor de la gazeta respectivă).  Periodic, analişti şi moderatori se ridică şi înfierează patriotic salariile şi beneficiile parlamentarilor. Ideea comună a acestor discursuri este că sunt bani irosiţi, pierduţi, cu care s-ar putea face ceva mai bun.

Asistăm la un exerciţiu de demagogie. Toată lumea ştie că poporului nu-i plac parlamentarii, în care nu are încredere şi pe care îi consideră leneşi, proşti şi corupţi. Această opinie, parţial fundamentată pe prestaţia aleşilor, este atent întreţinută de cei care se folosesc de ea, adică politicieni şi mass-media. Linguşind fără ruşine umorile gloatei, ei speră să vândă (jurnaliştii) sau să câştige voturi (politicienii). Povestea nu are nimic de-a face cu principiile şi victima ei este democraţia, pentru că nu putem să avem altfel de democraţie decât cea reprezentativă în România şi nu se poate democraţie reprezentativă fără Parlament.

Plătim 6 milioane de euro anual pentru democraţie, iar presa (câinele de bază al democraţiei, zice un clişeu) vrea să ne convingă că mai bine facem altceva cu banii ăştia. E o sumă mică, infimă, pentru bugetul României. Avem nevoie de Parlament şi ce plătim pentru el nu e nici pe departe mult. Avem însă nevoie de un Parlament puternic şi funcţional, iar aruncarea discuţiei în derizori şi în demagogie nu ajută nicicum.

Observam ieri că parlamentarii îşi uită obiectul muncii pentru a deveni un fel de agenţi ai baronilor locali (primari, şefi de consilii judeţene) care direcţionează banii tuturor către proiecte locale. E trist că un parlamentar tânăr, de profesie avocat, cum e Alina Gorghiu, înţelege că mandatul de reprezentare primit de la cetăţeni se reduce la a influenţa bugetul de stat pentru a include obiective de interes local (nu e singurul exemplu, dar aici e dezamăgirea mai mare, pentru că şi aşteptările erau mai mari). Nici această atitudine nu ajută.

Parlamentul trebuie să facă legile. Rolul parlamentarilor este să identifice subiectele de interes public general şi care pot fi codificate prin legi, să găsească soluţii conform principiilor pe care le reprezintă, să negocieze aceste soluţii şi să legifereze. Este un loc comun că legile României sunt proaste, în sensul de prost scrise, deschise la interpretări, necorelate unele cu altele şi învechite, e nevoie de modernizarea şi actualizarea cadrului legislativ şi asta e treaba Parlamentului. Legislativul nostru nu pare însă să bage de seamă că rolul său este uzurpat de Executiv: 90% dintre iniţiativele legislative vin de la Guvern (şi trebuie spus că sunt la fel de prost scrise ca şi cele vechi, în mare măsură din pricina incompetenţei cronice a aparatului guvernamental). Paradoxal, atât Parlamentul cât şi mass-media par a fi convinşi că inamicul Legislativului se găseşte în cealaltă parte a Executivului, la Preşedinţie. Este tot demagogie atunci când Parlamentul şi mass-media se luptă cu „dictatorul” Băsescu, cu puteri limitate în domeniul legislativ, dar acceptă senini avalanşa de ordonanţe ale Guvernului, indiferent cine e Prim-Ministru.

Recent, tocmai Preşedintele este cel care a pus la dispoziţia Parlamentului un mijloc prin care îşi poate regăsi rolul de element central al democraţiei reprezentative: reforma Constituţiei. Este adevărat că Preşedintele a propus o anumită direcţie a reformei, dar nimic nu obligă Parlamentul să o urmeze. Mai mult, o parte din propunerile Preşedintelui merg către întărirea controlului Parlamentului asupra Guvernului şi limitarea practicii ordonanţelor (cam ciudat, venind de la un „dictator”, nu?). Ei bine, Parlamentul ignoră cu desăvârşire tema.

În loc să profite de contextul favorabil unei schimbări constituţionale, aleşii noştri sunt preocupaţi de biserici, şcoli, grădiniţe şi azile de bătrâni – adică lucrurile care sunt treaba Primarilor, de criza economică – adică domeniul de competenţă al Guvernului, de mărunte orgolii personale şi de searbăde teme politicianiste. Avem nevoie de Parlament, dar cum putem să facem să avem Parlamentul de care avem nevoie?

Reclame

4 gânduri despre „Avem nevoie de Parlament

  1. Salut grija autorului pentru o institutie de bază a democratiei, Parlamentul. În acest moment, nici nu contează a cui e vina că Parlamentul are o imagine teribilă. Contează mai mult realitatea crudă si eforturile ca această imagine să se schimbe; si mă refer la o schimbare a imaginii prin schimbarea continutului, adică a calitătii prestatiei parlamentare.

    Din acelasi film cred că face parte si atacurile la adresa presei (atacuri cu care autorul acestui articol e mai îngăduitor, ca să nu zic binevoitor), care mi se par la fel de dăunătoare.

    Coincidetă, chiar am scris câteva lucruri despre acest subiect, dar nu se face să promovez aici ziarul la care lucrez ori vreun blog pe care scriu.

  2. Poate pentru că nu sunt jurnalist, eu nu confund presa cu libertatea de exprimare. Ceea ce trebuie să apărăm este libertatea de exprimare, în toate formele ei oneste. Din păcate, în cazul presei onestitatea nu este subînţeleasă.

    Cred că în România problema libertăţii de exprimare nu este acută la acest moment. Sunt numeroase presiuni ale unor interese private asupra exprimării libere, fără însă a se atinge o masă critică. Am sentimentul că situaţia e mai dificilă la nivel local, în fiefurile diverşilor baroni şi poate că acolo ar trebui ceva ajutor. Doar că nu am informaţii pentru că, deh, presa e ocupată cu altele (spre exemplu, să traducă articole din presa internaţională şi să le semneze în nume propriu).

    Atacurile la adresa presei nu sunt de genul „presa e inutilă, costă mult şi mai bine o închidem”, ci mai degrabă „presa [românească] are rezultate de o calitate îndoielnică şi îi cam lipseşte deontologia”. Nici nu pot să contest acest tip de atac, că sunt de aceeaşi părere. Aşa că aş zice că pericolul care pândeşte presa vine chiar de la jurnalişti, se numeşte tabloidizare.

  3. Pingback: “Amendamentele uninominale” şi biserici « La colţu’ străzii

  4. Pingback: CTP despre hienele din presa « La colţu’ străzii

Spune-ţi părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s