Câtă energie se pierde în România cu o idee aberantă de taxare inventată de un premier automobilist și susținută fără excepție în toate guvernele următoare de către toate partidele românești, fie ele PNL, PSD sau PDL? (… aceeași mizerie, îmi vine rima în cap).
E vorba de celebra taxă de primă înmatriculare sau de poluare sau cum s-o mai numi acum.
Câte ore se irosesc deznodând această inepție și câți oameni angrenează toată această aberație pornită din Parlament via Guvern. Și cum timpul înseamnă bani, înmulțiți timpul fiecărui om cu venitul său pe oră și vedeți cum se traduce totul în bani. Într-adevăr, România are bani.
Cine are parte de acești bani? Citez:
Funcţionarii din ministere – pentru că tot găsesc idei magnifice de rezolvat problemele statului pentru a fi transformate în acte normative. Statul – pentru că a încasat o taxă pe care o varsă la bugetul public şi o foloseşte o perioadă de timp, raportând că sistemul de încasare a taxelor şi impozitelor funcţionează. Omul, soferul – pentru că îşi ia o maşină fără taxe suplimentare, ba mai primeşte şi un bonus pe deasupra, cadou de la statul român (dobânda fiscală pentru banii pe care, în mărinimia lui, i-a lăsat pentru un timp la stat). Juriştii de la Prefectură sau Direcţiile de finanţe – pentru că ei îşi justifică activitatea opunând întâmpinări în toate dosarele cu taxa pe poluare şi declarând recurs deşi ştiu sigur că instituţia lor va pierde, dar singurul lor interes este acela de a amâna cât mai mult restituirea banilor pentru a-i putea folosi un timp. Judecătorii – pentru că dau hotărâri pe formulare şi pe bandă rulantă care le sunt menţinute în căile de atac şi astfel la statistică înregistrează indicatori de calitate crescuţi. Avocatul – pentru că sigur câştigă procesul şi este plătit cu cât cere pentru că sigur procesul este câştigat. (Sursa)
Într-o postare de azi de pe blog, judecătorul Cristi Dănileț povestește întreaga saga a taxei de primă înmatriculare. Nimeni nu cred că a explicat-o mai limpede în toți anii ăștia. Nimeni n-a dezvăluit-o în deplina sa stupiditate demnă de Kafka. În plus, articolul păstrează un bun balans între analiză și satiră. De citit neapărat.
E doar un exemplu din miile de gen. Frustrarea pe acest tip de subiect începe să formeze o masă critică iar cei de la România Curată fac o treabă bună venind în întâmpinarea acesteia cu Carta Albă a Bunei Guvernări. Mai mult, ieri Alina Mungiu-Pippidi a propus zece măsuri de luat cu cost zero și impact maxim. Aici.
