Justiţia română merge într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?

Întrebarea din titlu nu este retorică. Chiar mi-aş dori să ştiu răspunsul. Sunt doar un observator al evoluţiei justiţiei în România, nu un specialist. Mă informez, dar nu am cunoştinţele şi experienţa necesară să încerc o evaluare obiectivă. Subiectiv, aş fi zis că lucrurile merg în direcţia bună, dar foarte lent – ceea ce nu trebuie să ne surprindă, în general suntem pe drumul cel bun de 20 de ani, dar ne mişcăm cu viteza melcului. Procurorii par mai curajoşi şi un pic mai competenţi, apar şi judecători cu verticalitate, chiar şi la CSM se mai schimbă câte ceva. Problema mare e că dosarele deschise nu se termină niciodată. Chiar astăzi CSM a public o listă cu 138 de dosare de mare corupţie aflate pe rol, dintre care 41 mai vechi de trei ani, unele chiar din 2004.

Se întâmplă însă să cunosc oameni care se pricep, monitorizează atent ce se întâmplă şi pot să vină cu un răspuns argumentat. Problema mea este că răspunsurile merg în direcţii diferite, şi sunt opiniile unor persoane în a căror capacitate profesională şi probitate morală nu mă îndoiesc. Şi eu ce să cred?

Spre exemplu, DNA. Ceea ce vedem cu toţii este că un număr important de cazuri de mare corupţie sunt instrumentate de procurori. Între cei acuzaţi tot mai multe persoane din tabăra puterii politice. Fără să fie persoane de prim rang, vorbim totuşi de piese importante din angrenajul puterii locale. Unele opinii spun că există o voinţă a Procuraturii în general de a aplica legea, dar şi a DNA în particular; că Daniel Morar chiar este persoana integră ce pare a fi în apariţiile publice. Aud însă şi opinia că serviciile secrete controlează atent ce se întâmplă până acolo încât asistăm la o surdă luptă de putere în interiorul sistemului de justiţie (şi nu mă refer la opinii politice, subliniez, e vorba de persoane care se pricep şi nu au interese directe).

Un alt exemplu este cel al judecătorilor. Pe de o parte aflu că încet-încet se simte o schimbare în corpul judecătoresc, că vin din spate oameni tineri, cu altă viziune, dar că încă nu s-a strâns masa critică. Alte voci îmi spun mai ales despre conservatorismul extrem al Înaltei Curţi, un loc pătruns şi de corupţie şi de servicii, şi care se auto-reproduce după chipul şi asemănarea actualilor membri.

Să nu lăsăm deoparte nici CSM. La ultimul scrutin au fost aleşi ca reprezentanţi ai magistraţilor tocmai exponenţii noii generaţii, cei mai vizibili reformişti, cele mai cunoscute nume fiind Cristi Dănileţ, Adrian Neacşu şi chiar preşedintele actual, Horaţius Dumbravă. Opiniile favorabile sunt că nu şi-au pierdut spiritul reformist, ci doar încearcă să navigheze printr-un ocean de interese obscure, hăţişuri birocratice, presiuni politice şi sindicale, făcând unele progrese. Cele mai defavorabile păreri sunt cele care spun că undeva pe drum şi-au pierdut independenţa, devenind fie prizonierii unei bresle incapabile să se reformeze, fie de-a dreptul pionii aceloraşi temute şi hulite “servicii”.

Deşi nu face parte din sistemul de justiţie, aş adăuga aici şi ANI. Această instituţie originală impusă de partenerii vestici unei Românii ce s-a dovedit neputincioasă în a-şi găsi proprii corupţi, are şi comportamentul la fel de ciudat ca istoria. Ca întotdeauna, Agenţia iese în evidenţă cu diverse anchete, aşa cum observam şi acum un an, ba chiar s-a ajuns la prima sentinţă de confiscare a averii în urma unei investigaţii pornite de ANI. Că politicienii din toate partidele se pregătesc să îi limiteze iar marja de manevră e un semn că Agenţia deranjează. Problema e că are în frunte doi haidamaci – că altfel nu pot să-i numesc pe Cătălin Macovei şi Horia Georgescu – implicaţi în prea multe scandaluri şi care par a-şi urmări mai degrabă interese personale (ori ale celor ce-i manevrează) decât sarcinile de serviciu.

Pus în faţa atâtor informaţii contradictorii, stau şi mă întreb, aşa cum spuneam de la început: Justiţia română merge într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită? Mai că aş face un sondaj pe tema asta.