Listele/secţiile speciale şi dreptul la vot

Listele sau secţiile speciale de vot sunt instrumente care să permită exercitarea dreptului de vot cetăţenilor ce nu se află la domiciliu în ziua votării. În cazul listelor, cetăţenii pot vota în orice secţie din localitatea în care află, fiind trecuţi pe o listă separată; este numită specială pentru a fi diferenţiată de lista permanentă, cea pe care sunt înscrişi cei cu domiciliul pe raza secţiei respective. Secţiile speciale, pentru care s-a optat la acest scrutin, sunt deschise doar pentru cei aflaţi în deplasare şi aceştia pot vota doar în astfel de secţii.

În jurul acestor instrumente care facilitează votul s-a născut un întreg folclor al fraudei electorale (inclusiv povestea despre “autobuze” care ulterior a devenit pretextul ruperii alianţei PDL-PSD). De obicei opoziţia, dar şi organizaţii precum Pro Democraţia, ne spun la fiecare rundă de alegeri cum se fură la vot cu ajutorul listelor speciale. În opinia mea este o exagerea imensă aici. Niciodată până acum nu s-a dovedit vreo fraudă masivă, ci cel mult incidente izolate. Nici măcar nu a existat vreo suspiciune serioasă de fraudă. Este important de spus că pe lângă numărătoarea oficială mai sunt exit-poll-uri şi numărătorile paralele ale partidelor. Partidele mari au reprezentanţi în toate secţiile de vot care raportează rezultatul votului din fiecare secţie; la sediu se centralizează şi astfel se verifică evantualele fraude. Dacă rezultatele ar fi mult diferite de cele oficiale, ar urma o contestaţie care să ducă la renumărare, iar dovezile fizice rămân în arhive. De asemenea, la nivelul secţiei, e aproape imposibil furtul masiv, pentru acelaşi motiv: sunt prezenţi reprezentanţii tuturor partidelor, iar în unele locuri şi observatori. În fine, mai nou AEP a angajat o firmă care să scaneze listele electorale şi să le transforme într-o bază de date în care se pot lesne identifica două CNP-uri la fel.

Victimele isteriei despre fraudă sunt cetăţenii cu drept de vot, dar cu domiciliul în altă parte decât e scris în cartea de identitate. Pentru a înţelege dimensiunea problemei am pus pe graficul de mai jos numărul celor ce au votat pe liste speciale de-a lungul timpului. Linia roşie arată evoluţia numărului de alegători, iar cea albastră procentul din totalul voturilor valide.

Evoluţia numărului, în cifre absolute, urmează evoluţia participării la vot, în scădere în ultimii ani. Alegerile din 2007 şi 2009 sunt cele pentru Parlamentul European, pentru care interesul populaţiei este evident mai scăzut. Căderea din 2008 a fost determinată de o decizie administrativă: s-a putut vota doar la domiciliu, nu au existat liste speciale; această decizie a fost determinată de introducerea votului uninominal.

Ceea ce ne spun aceste cifre este că aproximativ 13% dintre votanţi se regăsesc constant pe liste speciale. Nu e o surpriză. În România între 15 şi 20% din populaţie locuieşte altundeva decât scrie în cartea de identitate. Cauzele sunt multiple, dar cea mai importantă este că evidenţa populaţiei a rămas mult în urma mobilităţii specifice vieţii moderne.  Nici măcar nu am luat în considerare românii plecaţi în străinătate, ci doar pe cei ce se află în altă localitate în interiorul ţării, altfel cifra ar creşte cu încă 15-20%. Aceasta este o realitate ce nu poate fi contestată şi de la astfel de date trebuie proiectat şi sistemul de vot.

Ceea ce se întâmplă atunci când sunt eliminate soluţiile “speciale” este că acestor cetăţeni le este limitat administrativ dreptul de vot. Unii dintre ei vor călători în ziua votului pentru a vota, dar nu toţi. Este cu totul inacceptabil ca statul, prin regulile pe care le impune, să nu ofere alternative. Cea mai simplă este lista sau secţia specială şi deocamdată este singura care a funcţionat. În alte ţări se folosesc votul prin corespondenţă, votul prin reprezentant sau chiar votul pe Internet. Alte state oferă cetăţenilor posibilitatea de a se înregistra în alte colegii fără să mai treacă prin procedura schimbării actelor.

Un alt lucru inacceptabil este ca statul să arunce efectele propriei neputinţe asupra cetăţenilor săi. Până acum autorităţile au fost incapabile să pună în practică metode alternative de vot. Le lipseşte şi competenţa de a găsi alte căi de limitare a fraudei, deşi acestea sunt menţionate explicit în lege: registrul electoral şi cărţile de alegător. Registrul electoral ar fi şi o precondiţie a unei proceduri de înregistrare. Să nu cerem însă lucruri aşa “complicate” unui stat care nu e în stare să spună câţi cetăţeni are, de vreme ce între înregistrările a două instituţii oficiale (INS şi MAI) apare o diferenţă de 700.000 de oameni!

La aceste alegeri Guvernul a încercat mai întâi să meargă pe metoda listelor speciale. Era cea mai bună decizie, mai ales că avem o singură circumscripţie naţională. Confruntat cu reproşurile Opoziţiei şi ale unor organizaţii civice, Guvernul a ales soluţia de compromis a secţiilor speciale. Din păcate în ţară lucrurile sunt făcute haotic, fără crierii clare privind deschiderea acestor secţii şi cu decizia la latitudinea primarilor, ceea ce duce la situaţii ciudate. Măcar în străinătate lucrurile stau mai bine, cu un număr semnificativ mai mare de secţii deschise (chiar dacă numărul de buletine de vot trimise rămâne destul de mic). Cei aflaţi în ţară, în alte localităţi decât cea trecută în acte, vor căuta pe lista publicată de AEP cea mai apropiată secţie specială; asta dacă vor musai să voteze.

Este însă destul de limpede că lucrurile nu pot să rămână aşa la infinit. Vom ajunge din nou la alegerile în colegiile uninominale unde din motive tehnice listele sau secţiile speciale nu sunt o soluţie (pentru că ar modifica arbitrar numărul de votanţi dintr-un colegiu). Vom ajunge din nou la limitări administrative ale dreptului la vot dacă nu vom avea până în 2012 o soluţie alternativă de vot sau o metodă de înregistrare a cetăţenilor în alte colegii.