E atât de falsă teza lui Patriciu cum că PNL trebuie să se concentreze a fi un partid-breloc de 10%, iar cel mai bun contraexemplu este struţo-cămila oportuniştilor democraţi (cu L de la liberal în denumire), ieri socialişti, azi populari, care a crescut cu aproape 400% în 5 ani, ajungând primul partid din România, o performanţă pe care eu o aplaud doar şi pentru că a reuşit cineva să învingă pe urmaşii PCR. Nu-mi pasă cât de umflată este această gogoaşă portocalie fără nicio identitate, cert este că se poate! Măcar pentru atât lucru, merită felicitările de rigoare.

Urmează un paragraf despre o asemănare deja fumată. Sună oarecum la fel, prim-ministrul Tătărăscu şi prim-ministrul Tăriceanu, iar comparaţia stârnită iniţial doar de fonetică, conduce la alte asemănări interesante, inclusiv ca performanţe guvernamentale. Ironia cea mai cruntă rămâne însă relaţia cu comuniştii a ambilor liberali Tătărăscu&Tăriceanu.  Ca un arc peste timp, bolşevicii Anei Pauker sprijineau liberalii atunci, aşa cum tovarăşii lui Ion Iliescu susţin liberalii azi.  În tuşe groase, discutabile, PNL repetă orbeşte aceeaşi alianţă cu comuniştii care, după alegerile din 1946 a dus la dispariţia lor.

Nu e nimic patetic în ultima frază: în acest ritm decizional, un 10% liberal în Parlament va fi un ideal de visători de Cişmigiu.