Nu votez Băsescu. Scopul nu scuză mijloacele

Spuneam în urmă cu ceva vreme că Băsescu rămâne răul cel mai mic. Răspunzând ieri la o leapşă politică am scris din nou că l-aş vota pe Băsescu pentru că rămâne răul cel mai mic. Mărturisesc că am spus asta mai mult din inerţie, poate pentru că am luat leapşa mai mult ca pe un joc decât ca pe o întrebare serioasă. Între timp, am mediat la dimensiunea răului şi am constatat o degradare vizibilă a personajului politic Traian Băsescu. Înţeleg motivaţia unor acţiuni din ultimele luni, dar nu sunt de acord cu ea. Preşedintele vrea un nou mandat şi este dispus să facă orice pentru asta.

Nu, scopul nu scuză mijloacele. Sunt valori perene infinit mai importante decât un proiect politic temporar. Nu poţi să construieşti pe principii greşite, chiar dacă intenţia este bună. Contracandidaţii nu au devenit mai buni (sau mai puţini răi), dar Băsescu a făcut constant alegerile greşite pentru un preşedinte. De acest Traian Băsescu nu mai pot să spun că este răul cel mai mic. De aceea nu aş vota Băsescu dacă duminică ar fi alegeri.

De departe cel mai rău lucru pe care îl fac acum Băsescu şi PDL este atacul continuu la temelia a ceea ce numim domnia legii. Mi l-am amintit pe ministrul de finanţe al Guvernului Tăriceanu I, în primele zile ale anului 2005, explicând cum a fost posibilă modificarea Codului Fiscal în ultima zi a anului 2004. Era o modificare aplicabilă chiar de a doua zi, deşi legea spune că o astfel de modificare trebuie făcută cu minim şase luni înainte de intrarea în vigoare. Spunea senin ministrul Popescu ceva de genul “am scris aici, în lege, că se face prin derogare de la lege”. Am fost surprins că nu a reacţionat nimeni, nici măcar opoziţia. E drept că nici eu nu am reacţionat altfel decât prin surprindere. Ne-am bucurat toţi, era o modificare bună, introducea impozitul unic. De atunci s-au înmulţit fără măsură derogările; poate au fost la fel de dese şi pe vremea lui Năstase. Practic, Constituţia a rămas sigura lege ce a rămas imună la bunul plac al deţinătorului temporar al puterii (dar cine ştie…).

Guvernarea Băsescu-Boc (în ambele variante) a dus la un nou nivel această practică. Abuzul permanent de forme de legiferare ce ar trebui să fie excepţionale (ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, angajarea răspunderii guvernului) este o derogare continuă de la lege. Dacă ne uităm la conţinutul acestor decizii “urgente” vedem aceeaşi instaurare a domniei bunului plac, de la numirea politică (din nou şi din nou) a funcţionarilor publici, la fundamentele societăţii – justiţie, educaţie, acum asistenţă socială (prin pensii).

Preşedintele şi Guevrnul său nu se mulţumesc să atace legea, ci şi democraţia, lovind tot la temelii: Parlamentul şi sistemul de partide. Nu există libertate fără pluralism şi nu există pluralism fără democraţie şi partide. Ideea că ar exista egalitate sau bunăstare fără libertate este o utopie şi ar trebui să fim vaccinaţi împotriva acestui vis urât de experienţa comunismului (dar se pare că nu suntem). Inconştienţă sau reavoinţă, prea puţin contează motivaţia. Efectul este devastator şi pe termen lung.

Aproape că nu mai este nevoie să vorbesc de alte motive, dar trebuie să le adaug, pentru că dezamăgirile sunt prea multe. Incompetenţa executivului, din care Preşedintele face parte, în faţa crizei este ucigătoare. Măcar să nu fi făcut nimic şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, după ce alte ţări mai bine conduse se vor fi stabilizat. Dar iată că Guvernul este dispus să sacrifice tot pentru câştigul electoral. Banii împrumutaţi sunt aruncaţi aiurea. Legile salarizării şi pensiilor sunt nişte farse care nu modifică semnificativ situaţia. Chiar astăzi ne sunt anunţate noi pomeni electorale. Se pregăteşte creşterea iresponsabilă a salariului minim, pentru a mulţumi nişte odioşi lideri sindicali şi masa de inconştienă de manevră în care s-au transformat câteva sute de mii de cetăţeni angajaţi de stat.

În plan politic, Preşedintele pare să fi renunţat la orice principii pentru a rămâne în funcţie. Discursul şi acţiunile sale sunt identice cu cele ale celorlalţi candidaţi şi se limitează la demagogie şi populism. Proiectele de construcţie au fost grav afectate de compromisuri făcute tot pentru păstrarea puterii. Baronii PDL sunt mai puternici ca oricând şi nu mai au nicio jenă. Ideea că preşedintele îşi controlează partidul mi se pare naivă. Aşa cum centrul de influenţă al PSD este la Vanghelie, Dragnea sau Mazăre, pe cel al PDL îl găsim la Flutur sau Ştefan. Imaginea noii generaţii de lideri ai partidului nu e dată de Preda sau Macovei, ci de Udrea sau Boureanu. PDL atrage sau chiar cumpără traseişti politici, inclusiv odioase figuri precum Oprea sau Simirad.

Pot să-l creditez în continuare pe Traian Băsescu cu intenţii bune. Apreciez proiectul său, pe care l-am numit republica băsesciană, precum şi încrederea pe care a acordat-o unor oameni cu expertiză incontestabilă, împuterniciţi să construiască pilonii noii republici. Să zicem că Băsescu îşi doreşte un nou mandat pentru a-şi continua proiectul (şi pentru putere, ca orice om ambiţios, dar nu pentru putere absolută). Însă scopul nu scuză mijloacele. Nu numai că  proiectul iniţial (sau părţi esenţiale ale lui) a fost denaturat de compromisuri, dar când printre “victimele colaterale” se numără domnia legii şi pluralismul pierderile sunt incomensurabile. Noul proiect al politicianului Băsescu a fost pervertit, conştient sau nu. Candidatul Băsescu a încetat să fie răul cel mic; prin forţe proprii se transformă într-un rău din ce în ce mai mare. Aşa încât, vorba sondajului, dacă duminică ar fi alegeri, nu l-aş vota.

Notă. Rog activiştii de la partide ce bântuie pe net, în special cei de la PNL, să mă scutească de obişnuitele “al nostru e ce la frumos” sau “al lor e cel mai urât” spuse pe bandă rulantă. Nu am chef de ei şi voi şterge mesajele dintr-un click. Mulţumesc.