Constat tot mai trist că lumea sclipiciului pune stăpânire pe dezbaterea politică. Am avut mult de lucru zilele astea şi am stat şi seara la calculator, cu televizorul bâzâind pe fundal, de obicei pe Realitatea (nu că ar fi bun, dar n-am de unde alege). Ieri chiar nu am mers la birou, că se demolează o clădire alături şi e un zgomot infernal, ba chiar e periculos că mai pică bucăţi de zid (e cam ilegală demolarea, dar oamenii au uns rotiţele care trebuie). Lucrând acasă, iar am avut televizorul deschis. Am remarcat că sunt cam aceeaşi oameni vorbind despre toate subiectele şi mi-am amintit cu ocazia asta de un articol despre “politicienii plasmă” citit recent. Însă altceva m-a izbit: nu există dialog. Fiecare vorbeşte despre ce-l doare şi singurul scop pare a fi să dea cât mai tare în adversari. Violenta 2.0 de care vorbea Breb e la mare căutare la televizor. Scenariul descris în articolul citat se adevereşte aproape întotdeauna. Partidul trimite nişte politicieni plasmă (eu i-aş numi mai degrabă politicieni papagali) cu temele învăţate, au câteva puncte pe care trebuie să le atingă. Oricare ar fi subiectul şi oricare ar fi întrebarea, invariabil răspunsul face o voltă către repetarea lecţiei ştiute. Adesea volta e abruptă rău, pentru că e al naibii de greu să vorbeşti spre exemplu de sănptate publică şi în zece secunde să ajungi le Elena Udrea cu bătaie la Băsescu sau la corupţie cu bătaie la Năstase sau la petrol cu bătaie la Sterling şi Tăriceanu. Rareori apar invitaţi care deviază de la subiectele tratate de partid şi de cele mai multe ori doar pentru a-şi urma unele idei fixe personale.

A doua mare problemă e dată de cadrul de dezbatere, adică de format şi de moderatori. Constat că proliferează discuţia de grup, adică emisiunea de o oră cu cinci, şase, zece, ba chiar mai mulţi participanţi. Esenţa acestui tip de talk-show e întrebarea tip Răzvan Dumitrescu care sună cam aşa: “domnule X, spuneţi-mi în 30 de secunde cum…” şi urmează un subiect de genul “cum rezolvăm criza economică”, adică ceva amplu şi imposibil de redus civilizat la dimensiunea unei reclame despre detergenţi, toate astea în timp ce alţi invitaţi se bagă în vorbă ca să fie auziţi. Îmi amintesc că acum vreo doi ani am făcut un training pe teme de comunicare de fiţe (nu spui care, spui doar că a costat o sumă ruşinoasă – n-am plătit eu! – şi că avea traineri din elita fiţelor pseudo-intelectuale) în care esenţa comunicării era cum să te faci auzit vorbind cel mai tare şi emiţând mesaje despre orice în jumătate de minut. Cam asta am văzut zilele trecute la televizor. Se adaugă moderatorii care au o opinie personală despre orice şi ţin morţiş să şi-o spună. Cred că la majoritatea emisiunilor moderatorii vorbesc mult mai mult ca orice invitat şi nu pentru a modera.

Mi se pare că influenţa marketingului agresiv asupra politici a dus la omorârea dialogului. Pentru mine e o axiomă că nu poţi să reduci subiecte complexe care ţin de dezvoltarea socială pe termen lung la forma fără fond a discursului la minut. Am văzut zilele astea la televizor şi destui invitaţi care fie se pricepeau fie reprezentau o autoritate publică şi avea de explicat motivele din spatele unei decizii sau al unei politici. Niciunul dintre ei nu a reuşit măcar să-şi expună argumentul, ce să mai vorbim de dialog. Ca orice om cu scaun la cap, aceşti invitaţi ar fi avut nevoie să vorbească neîntrerupt cinci sau zece minute ca să formuleze un discurs coerent; nu se poate asta, fie moderatorul are o părere, fie un alt invitat trebuie să-l înjure pe Băsescu musai în acel moment, fie pur şi simplu cei din platou, neobişnuiţi cu cultura dialogului, nu-s în stare să participe la aşa ceva.

Lucrurile astea m-au dus cu gândul la o observaţie despre “consultanţii politici”. O vreme nu am dat prea multă atenţie zvonurilor despre “consultanţii de marketing electoral” care roiesc în jurul scenei politice, în fapt o adunătură de urechişti care aspiră la statutul adulat de “analist politic”. Credeam că politicienii noştri sunt pur şi simplu cam proşti şi inabili de la natură, nu că plătesc pe cineva să-i înveţe să fie aşa. Cei plătiţi, consultanţii, se pare că s-au oprit cu cititul şi la cărţile (sau cartea, am unele dubii că pluralul e corect folosit în acest context) despre “marketing pe înţelesul tuturor”, poate au trecut pe la un curs de fiţe şi acum aplică puţinul ce l-au reţinut de acolo. Superficialitatea politicienilor e amplificată de superficialitatea staffului tehnic.

Ne lovim pe de o parte de slăbiciunile partidelor politice, care nu promovează activişti capabili, ci doar activişti obedienţi (vezi cazul Ridzi, cel mai nou exemplu). Mă tem însă că ne lovim din ce în ce mai tare de slăbiciunile elitei intelectuale şi de şubrezenia universităţilor româneşti. Peste tot în lume, în epoca democraţiilor televizate şi populiste, politicienii sunt mai degrabă nişte gregari cu succes la publicul larg, deci mai aproape de medie decât de elite. Doar că în democraţiile şi societăţile sănătoase, aşezate, mecanismele interne reuşesc să plaseze lângă aceşti actori ai politicii consultanţi cu mai puţină carisma, dar capabili să le şlefuiască talentul nativ. La noi însă consultanţii nu par să facă mai mult decât să accentueze caracteristicile de papagali ale “comunicatorilor” (ce vorbă mare!) partidelor.